|
|
|
VALEA FRUMOASEI
fragment
"Cum
spun, se află undeva, în țara Ardealului, între ținuturile Inidoarei șio
Albei, o apă viforoasă. Oamenii dinspre câmpie îi spun Sebeș: cei vechi
de înălțimi îi zic încă Frumoasa.
În
cea mai mare parte a cursului ei, care numără 80 ori 100
de mile, râpile împădurite ale muntelui se urcă oblu spre cer. Pe un prichici
îngust, oamenii au tăiat un drumeag care trece pe poduri de lemn când
în dreapta, când în stânga șuvoiului: în unele locuri a trebuit scurmat
muntele, în altele a trebuit umplută cu parcane prăpastia apei; poienarii
(adică oierii din Poaiana Sibiului) își înșiră pe aici ciurdele cătră
văratic, spre piscurile cele mari ale Pătrului ori Șurianului; muntenii
din Șugag, ultimul sat al văii, își duc și ei în sus gospodăririle de
vară încărcate pe căluți sau pe asini; au în cotloanele înalte ale Frumoasei
odăi pentru vaci și stâni pentru oi.
Volbura apei
tună între codri. Au trebuit sute de mii de ani puhoiului să spargă stânca
și s-o lucreze cu bătaia-i nedomolită, fasonând-o cu o fantezie veșnic
înoită.
Stăteam într-un rând într-un punct
din aceste locuri - la kilometrul 39 al drumului - observând cum se tălăzuiesc
vangori enormi, - harmasari spumați care saltă din veșnicie în aceste
singurătăți. Prin zvonul talazurilor, am auzit deasupra, în apa lină a
cerului, țipătul pajurei.
Mi-am înălțat ochii; am văzut acvila
împărătească plutind pe aripile-i largi, întoarse zimțuit la sfârcuri:
se ducea cătră stânca din înaltul cerului cel mai de sus al pustiei.
Din locurile acestea unde am petrecut
și am stat privind, cu sufletul îmblânzit de dulceața lor, se desfășură
păduri după păduri, și iarăși păduri nesfârșite. Acolo-i împărăția sălbăticiunilor,
cât țin munții și sihlele. Într-o parte se suie cătră Dumnezeu vârful
lui Pătru; mi se părea aproape, dar până la el umblă păstorii două zile,
și în râpile lui goale stăruiau încă - la vreme de vară - zăpezile de
iarna trecută. mai departe, se scria pe cer linia Șurianului . Se lămureau
și alte piscuri cu pete de omăt. Munți, râpi, codri, goluri: spre ele
trec pe drumul de lângă apa Frumoasei oierii din Poaia Sibiului, ca să-și
așeze stânile. Se duc cu caii, asinii și tărhatul, mânând ciurdele țigăi,
cântând lin în singurătate din tălăngile de aramă. Mișcarea aceasta de
la vale în piscuri o fac de mii de ani generațiile păstorilor, de la Decebal
- Crai și de la străbuni și mai vechi.
Este acolo pe o costișă lină, drept în marginea priveliștii apelor, și
o așezare pe care au clădit-o prietenii mei. Popas de vânători și pescari.
Aici se povestesc, la adunările de sară, isprăvi unice.
Mihail
Sadoveanu
|